[Eseu] SOLITUDINE | SCHIMBARE | CICLICITATE

in ART

Avem o certitudine în viaţă – totul e dinamic, în transformare, nimic nu e imobil, static, stabil. Oamenii, animalele, plantele, planetele, chiar şi Universul trec prin diferite etape: de creaţie, de creştere şi maturitate, urmată de destabilizare, renunţare, linişte ca apoi ciclul să se reia. În ceea ce priveşte omul, fiecare prag este trecut în singurătate – doar tu însuţi poţi înfăptui acele transformări, chiar dacă, uneori, ești însoţit, ghidat, sprijinit de către alţi oameni.

Matisse | Femeie pe terasă (1906-07)  ♦  Personajul, aşezat pe un scaun, priveşte spre dreapta – spre viitor. Singură, pare să caute cu privirea pe cineva…sau ceva? Nuanţele calde de roşu, oranje şi galben – culori ce te duc cu gândul la energie, acţiune, vitalitate sunt temperate de verdele dealurilor – speranţă, nu-i aşa?, de albastrul bărcilor – puţină moderaţie şi griul bluzei – poate amintirile unei pierderi ce nu s-au stins? Solitudine – un nou început.

Monet | Grădina Hollyhocks (1877)  ♦  O grădină luxuriantă, exotică, în care natura irupe cu toată forţa, în toată splendoarea ei…sălbatică, indecentă, copleşitoare, o înconjoară pe femeia ce se plimbă pe aleea ce duce undeva…La fel de bogată este şi vestimentaţia personajului – rochia şi haina cu falduri, pălăria, chiar şi florile din mână. Doar poteca pe care se plimbă lasă un loc prin care poate trece – un spaţiu în care să te poţi mişca, aduna, înainta. Albul rochiei, regăsit şi în florile din partea stângă, temperează abundenţa de verde, alături de cele câteva pete de roşu. Solitudine – creştere, revărsare, exuberanţă.

Van Gogh | Siesta (1890)  ♦  Vremea recoltei. Grâul s-a copt, e timpul să adunăm ce am semănat. Asta presupune muncă, efort, implicare. Dar şi odihnă. Galbenul lanului te “arde”. Este “stins” de nuanţele de albastru şi violet care mai răcoresc atmosfera. Cele două personaje îşi fac siesta la umbra unei căpiţe – un moment de răgaz, de refacere şi întărire a forţelor în plină vară a vieţii. Eşti în vârful piscului – urmează coborârea. Solitudine – maturitate – experienţă.

Dali | Melancolia (1942)  ♦  Aparent calmă, în spatele unui obiect de mobilier masiv, greoi, imobil, personajul feminin se confruntă însă cu melancolia, cu gânduri confuze, agitate, instabile. Mişcările norilor pe cer, jocul personajelor ce-şi fac de lucru pe nor, precum şi îngerul din prim plan ce trâmbiţează (anunţă el ceva, nu-i aşa?) ne descrie, de fapt, starea lăuntrică a femeii. Încă un echilibru aproape perfect între pământ şi cer, între nuanţele calde de pământ şi albastrul rece al cerului, între static şi dinamic. O solitudine care anunţă că va urma o perioadă descendentă, haotică, bulversantă.

Munch | Melancolia (1891)  ♦  Totul în jurul personajului este fără formă, haotic, sumbru, apăsător, incert. Peisajul cu formele sale nedefinite (paradoxal, doar ceea ce se vede în departare, probabil trecutul,  este mai conturat, mai bine delimitat) e aidoma gândurilor bărbatului. Lumea exterioară e totuna cu lumea interioară. Şi totuşi – faţa, mâinile şi unele forme schimbătoare sunt deschise, chiar luminoase. Undeva, din haos, apar mugurii unei speranţe – e începutul unei diferenţieri, a unei noi ordini.

Gaugain | Nevermore (1897)  ♦  Un început presupune renunţarea la ceva vechi. Se pare că femeia a înţeles asta – a abandonat unele relaţii sau pasiuni, probabil, a întors spatele bârfelor şi poveştilor care, aparent, nu o privesc, nu o interesează. Galbenul cald al pielii şi al pernei pe care-şi odihneşte capul vestesc noutatea. În călătoria ei interioară este însoţită de pasărea ce o priveşte – o fi sufletul ei? Solitudine – renunţare, cedare – zorii unui nou ciclu de creaţie.

Da Vinci | Mona Lisa (1503)  ♦  Surâsul enigmatic, plin de înţelepciune al Mona Lisei dezvăluie o stare de meditaţie. Fineţea zâmbetului este însoţită de graţia mâinilor care se odihnesc liniştite pe braţul fotoliului. Este „marea odihnă” înaintea unei noi creaţii. Luminozitatea caldă şi aurie a pielii revelă că personajul a pătruns lecţia vieţii şi că este pregătită pentru ceea ce va urma. Solitudinea ca linişte şi meditaţie, premergătoare reînnoirii.

Viaţa nu e liniară. Nu e o acumulare, la infinit, a ceva (chiar dacă societatea contemporană te face să crezi contrariul). Întotdeauna, pentru a evolua, pentru a trece într-o altă etapă, e nevoie de renunţare, de a pierde, de a „muri” ceva din tine. Şi tocmai aceste cicluri care se tot repetă în existenţa omului şi universului fac viaţa mai interesantă, mai provocatoare, mai misterioasă şi plină de miracol.

◊ ◊ ◊


Text ✒ LOREDANA JEFLEA

Foto cover © RALUCA CIORNEA

Tags:

Latest from ART

0 0,00 lei
Go to Top