[Interview] CARMEN CASIUC / GALERIA NICODIM, BUCURESTI 

in ABOUT PEOPLE

Ce presupune să fii director artistic al unei galerii de artă? Care sunt responsabilitățile și sarcinile tale?

Am început să lucrez alături de Galeria Nicodim în urmă cu 4 luni, când Mihai Nicodim a inițiat această colaborare, cu intenția de a revitaliza relațiile galeriei din București cu scena locală și internațională. Era deja clar pentru public faptul că Mihai are gusturi excentrice și obrăznicia de a dezvălui scenei de specialitate artiști și proiecte expoziționale care confruntă status quo-ul din sfera culturală și politică. Acum vrem să devenim și mai incomozi și să surprindem în spațiul galeriei dinamica complexă a vieții contemporane. Aici intervine una dintre sarcinile mele: să inițiez noi colaborări cu artiști din generația tânără, curatori și galerii din Europa care confere coerență programului nostru artistic și rolului pe care îl joacă în zilele noastre. În prezent, pregătim publicarea a două cărți de expoziție pentru „Basilisk” și „Hierophant” – expoziții curatoriate de Aaron Moulton, un exercițiu pseudo- științific de antropologie participativă -, unde am contribuit cu un text, iar pentru show-ul personal al Ecaterinei Vrana, m-am ocupat de conceperea, organizarea și comunicarea expoziției. Deci, mă asigur că realitatea este invadată de fantezii și experimentez cu provocările ei zilnice – pot să revin cu un jurnal de experiență la aniversarea unui an de activitate.

      

 

Ce te recomandă pentru o astfel de poziție? De ce calități și deprinderi este nevoie? Ce fundal academic ai?

În cazul de față, nu este vorba de experiența profesională bogată; asta este clar (râde). Iar proiectele în care am fost implicată anterior au fost de cercetare, critică de artă și design expozițional în spații non-comerciale. De fapt, Mihai mi-a mărturisit încă de la început că dacă ar fi știut ce înseamnă să ai propria galerie, probabil că nu și-ar fi început acest vis niciodată.

Motivele pentru care sunt eu aici sunt o atitudine potrivită – aceea că totul este realizabil – și capacitatea de a învăța din mers, ceea ce presupune abilitatea de a consolida un dialog real, bidirecțional cu oamenii a căror muncă o apreciez.  Am devenit conștientă de legăturile sociale și culturale care se crează între oameni și îmi place mult să înțeleg ce le generează. Adică, întrebările transformă invizibilul în realitate, iar rezultatul devine dovadă istorică. S-ar putea să sune puțin arogant, însă nesupunerea mea își are ca sursă o curiozitate insațiabilă și dorința de a pătrunde în textura timpului în care trăiesc.

Cred că am realizat acest lucru în timpul rezidenței mele în Franța, în cadrul unui program interdisciplinar de Studii Culturale și Vizuale din cadrul Universității din Lyon din timpul studiilor mele la Unversitatea Națională de Arte din București, secția de Istoria și Teoria Artei. Aveam o serie de ateliere teoretice și practice (de fotografie și instalație) unde am studiat conceptul de teritorialitate și felul în care arta a contribuit la definirea unora dintre acestea. Atunci descoperisem un exemplu care mă fascinează și azi, al artistului conceptual de origine estoniană Raivo Puusemp (bun prieten cu Paul McCarthy) care, într-un proiect ce viza dinamica socială a persuasiunii, a candidat în anii ’70 la funcția de primar al comunei Rosendale (New York) și a modificat destinul acesteia printr-un referendum în care comunitatea a decis desființarea acesteia din punct de vedere administrativ. A fost un experiment de dinamica grupurilor și de procese socio-politice. Cazul e destul de puțin cunoscut și, după cum îți poți imagina, părerile sunt împărțite. Ce a rămas cu mine este ideea unui proiect artistic la scara 1:1 cu realitatea și înțelegerea spațiului social ca un teritoriu misterios în care unele idei se dezvoltă, altele nu. Aici, undeva, se găsește și mantra mea.

       

 

Cind ti-ai descoperit pasiunea pentru arta? Ai un mijloc artistic preferat?

Au fost două momente importante: primul, pe când locuiam într-un oraș-fantomă, Mizil, abia împlinisem 16 ani și se anunțaseră niște filmări pentru debutul cinematografic al regizorului Gabriel Achim, Visul lui Adalbert. Declicul a fost momentul în care stăteam la filmări și vedeam tot procesul prin care se fabrica un vis, practic. Însă tot contextul a fost meta-simbolic, întrucât filmul, construit în jurul relației dintre ficțiune și realitate, devoala această forță de străpungere a celei dintâi în viața cotidiană prin tehnici cinematografice.

Al doilea moment, a fost când am vizitat pentru prima dată Universitatea de Arte și am văzut că se putea fuma în timpul orelor, în clasă. Magia asta a mai ținut doar un an jumate după ce am ajuns eu acolo. Aici aș putea să subliniez și că mijlocul artistic preferat de mine este: viața!

Ai emoții înaintea vernisajelor? Care sunt ingredientele unei expoziții de succes?

Procesul de concepere și instalare a expozițiilor este mai stresant. Atunci lucrez îndeaproape cu Mihai. Este un amestec de adrenalină și analiză a argumentelor, care este deopotrivă o lecție și o confirmare a încrederii pe care mi-o acordă.

Unul dintre punctele forte ale galeriei a fost dintotdeauna faptul că nu a vânat eticheta de „cool galery”, care azi înseamnă să bifezi niște clișee. Asta a lăsat loc de experiment – de la un concert de black metal (Omul Negru, 2016) la o ceremonie ritualică într-un enorm spațiu post-industrial (Hierofant, 2017) la construcția unui patinoar conceput special pentru a genera accidente (expoziția Danielei Pălimariu din ianuarie 2018). Acest gen de exerciții combină obiceiuri culturale și practici artistice, în timp ce provoacă la întrebări asupra rolului artistului în societate.

De asemenea, expozițiile noastre de grup au menirea să încurajeze dialoguri și colaborări între artiști români și internaționali. Doar vara trecută i-am adus – prin expozitia Hierophant – pe Daniel Keller, Mike Bouchet, Franco și Eva Mattes, Kris Lemsalu, care participă anul acesta la Performa, New York; Max Hooper Schneider, care face parte din selecția pentru The High Line curatoriată de Cecilia Alemani, a fost la București anul trecut. Asta dovedește capacitatea lui Mihai de a anticipa tendințele scenei de artă contemporană.

      

 

Care sunt cele mai dese greutăți cu care te confrunți în profesia asta?

Preconcepțiile legate de faptul că sunt foarte tânără. Însă (încerc) să profit de asta.

Ce îți aduce cele mai multe bucurii și satisfacții în domeniu?

Să întâlnesc artiștii cu care colaborăm și să facem vizite de atelier în timp ce învârtim idei și observații asupra practicilor lor artistice, ce citim fiecare, ce a mai văzut în diverse călătorii este una dintre cele mai simple satisfacții pe care mi le oferă această lume. Am fost luna trecută în vizită la atelierul lui Oscar Murillo și al lui Mandy El-Sayegh în Londra, unde am petrecut mai bine de zece ore, în timp ce descopeream două personalități extrem de diferite – Mandy, care e super comunicativă și are o capacitate formidabilă de a purta conversații pe teme de teoria artei și semiotică fără a le face didactice ori scorțoase; iar Oscar – foarte expresiv cu foarte puține cuvinte și surprinde prin franchețea lui aproape brutală. În timpul conversațiilor noastre, a venit vorba și de Alex (Niculescu), Cristi (Răduță) și Daniela (Pălimariu) de la Sandwich, cu care se cunoscuseră cu ocazia expoziției personale ale lui Mandy din București (Taking Part) și de proiectul lor Process Terminus (de la ArtEncounters, Timișoara, 2017). Atunci a și luat decizia de a contribui cu un desen, iar eu am mediat acest transfer. Și asta este o altă mare satisfacție – să pot aduce oameni împreună într-o orgie de idei și schimburi de vise.

Cum te ții la curent cu tot ce se întâmplă în lumea artei? Călătorești mult în “interes de serviciu”? Pe de altă parte, în timpul călătoriior de plăcere, iei o pauză de galerii și muzee? 

Să ții pasul cu ce se întâmplă în lumea artei este foarte simplu în zilele noastre; treaba se complică când trebuie să selectezi informația. O parte vine de pe rețelele de socializare la „povestea zilei”, unde fiecare postează pe unde este, ce face, ce vede. Anul trecut, cînd locuiam în Londra, făceam parte dintr-un grup de lectură, unde participau curatori tineri (de la Goldsmith și Royal College or Art – așa am fost cooptată într-un proiect realizat la Victoria and Albert Museum) și încerc mereu să merg la conferințe și artists talks ale căror teme mi se par interesante, ori le caut pe internet și stau ore întregi să iau notițe. Iar restul, din publicațiile de specialitate online și print, bineînțeles.

De anul trecut am început să călătoresc mai mult în Europa, să văd ce se întâmplă pe scenele artistice mai mici și marea surpriză au fost Rotterdam și Eindhoven (Olanda), ca apoi să prind Frieze în Londra și FIAC în Paris, în timpul unor întâlniri cu curatori alături de care voi dezvolta și o serie de proiecte în viitorul apropiat. Programul nostru curatorial mă pune în legătură cu figuri iconice ale scenei de artă, cum ar fi Jeremy Shaw, John Duncan și Genesis Breyer P-Orridge. Mențin un dialog constant cu majoriatea artiștilor noștri, ceea ce îmi permite să iau pulsul scenei de artă într-o manieră cât se poate de directă.

Încerc să merg în cât mai multe călătorii, chiar și în drumeții, atât împinsă de o curiozitate persoanală, cât și pentru experiențe culturale. Acum, organizez o nouă serie de vizite de atelier, ca parte din pregătirea unui proiect curatorial pentru la anul. Nu văd o distincție clară între muncă și călătorii personale, pentru că îmi găsesc sursa de inspirație prin contactul cu oamenii, nu doar în spațiul galeriilor și al muzeelor.

Ce planuri de viitor ai? Ai dori să îți deschizi propria galerie de artă la un moment dat?

Deocamdată mă focusez pe a supraviețui în fața deadline-urilor și a mă dezvolta personal în această nouă situație, acest nou rol.

       

 

Cum ai descrie scena de artă din București? Și mai extins, din România? Încotro ne îndreptăm, în viziunea ta?

Există anumite inițiative pe care le urmăresc cu mare interes, cum ar fi evenimentele ODD Nights – un program curatoriat de Cristina Bogdan care experimentează cu formatul expozițiilor -, sau Sandwich – o platformă care investighează frontierele artei contemporane. De asemenea, îmi place ceea ce Centrul Național al Dansului face pentru scena locală. În același timp, ARC realizează un program de rezidențe curatoriale, iar Revista Arta a derulat acest an East Art Mags – un program de schimburi rezidențe dedicate criticilor de artă din România, Ungaria, Slovacia, Cehia și Polonia. Însă în București și, mai extins, în România este dificil să construiești o infrastructură pentru arta contemporană. Nu prea exista resurse financiare și spații pentru artă; specialiștii în artă sutn puțini, la fel și programele care să încurajeze și să pregătească cum trebuie tinerii. Cumva asta a contribuit la dezvoltarea unui mediu toxic de competiție neproductivă. Cred că scena locală s-a apropiat prea mult de lumea academică, auto-referențială, dominată de idealuri didactice. Petrecerile de apartament reacționare sau grupurile de artă fatalist-punkiste țin de trecut.

Sper că aceste eforturi din sfera de artă independentă să redeschidă apetitul și curiozitatea în publicul de specialitate. Deocamdată există o reținere față de expozițiile care oferă un spațiu pentru experiență și co-producere și sunt preferate cele mai didactice.

 

Care sunt 5 galerii de artă preferate de tine – după criterii de spațiu, program curatorial, portofoliu de artiști, etc. – de oriunde din lume?

Köning Gallery (Berlin)

Yvone Lambert (Paris)

Petzel Gallery (NY)

David Zwirner (London and NY)

Hauser & Wirth (London, NY, LA, Zurich)

◊ ◊ ◊


Interviu ✒ ADINA SHOLLENBARGER

Fotografii © HORAȚIU SOVĂIALĂ

 

 

Tags:

Latest from ABOUT PEOPLE

0 0,00 lei
Go to Top