[Profile] CRISTIAN RĂDUȚĂ | SPAȚIUL, DIMENSIUNI VARIABILE (ARHIVE DE MISIUNI EȘUATE ȘI ÎNREGISTRĂRI DE AUR)

in ART

Când Richard Serra și-a notat verbele de acțiune ca o listă de instrucțiuni pentru ce urma să facă în producerea lucrărilor sale – precedând gestul propriu-zis, generându-l – nu și-a închipuit probabil că va deveni un episod iconic in istoria artei. Ghid pentru alți artiști care lucrează cu tri-dimensionalul. A rula, a încreți, a îndoi, a împături, a răsuci, etc. – quintesența descriptivă a gesturilor acestor creatori. Zilnic, Cristian Răduță – artist la granița din ce în ce mai difuză dintre sculptură și instalație – rulează, încrețește, îndoie, împăturește, răsucește, etc.

O primă incursiune în atelierul lui Cristian Răduță este similară unei imersiuni audio într-o simfonie atonală. Ca într-o astfel de compoziție avandgardistă, spațiului pare că îi lipsește o cheie centrală, un nucleu, animat fiind de construcții, instalații, obiecte zilnice, semi-asamblaje, rulouri, unelte, bucăți de metal, plastic, tot felul de alte mărunțișuri, care dau senzația că își reclamă nerăbdătoare întâietatea să fie văzute, folosite, să formeze alte forme. Pe pereți, aliniate ca niște partituri, plase de sârmă cu diverse insecte prinse pe ele seamănă cu niște sateliți spațiali; obiecte variate în forme animaliere lângă sau atașate unor rachete lansate într-un spațiu lăsat la imaginația privitorului. Un haos aparent, aproape ca o revoltă. Un haos controlat, însă. O privire mai atentă arată o coeziune creată sau pe cale să se creeze între tot ce există – bucăți de sârmă devin mustăți de pisică, paie colorate completează mici crengi atașate unei planete. Un dulap scund are câte o etichetă pe fiecare sertar: cuie, șuruburi, alamă, silicon, prese, pile. Dezordinea aparentă devine ordine aproape impecabilă.

Sculpturile-instalație ale lui Cristian Răduță sunt de un figurativ ușor abstract și pot fi interpretate ca reprezentări subiective ale unui univers posibil, maleabil, care pendulează între tărâmul terestru și cel cosmic. Seria Archive (2015) prezintă grupuri de planete de varii dimensiuni golite de caracteristicile lor spațiale odată  plasate într-o ramă de cutie pe roți. Rachetele din seria Golden Records (2016) sunt gata de o misiune de informare a posibilelor alte civilizații despre viața terestră: animale, note post-it, alte obiecte atașate așteaptă lansarea în spațiu. O imagine care ar putea fi angoasantă, dacă nu ar fi imediat anihilată de ironia vădită pe care o abordează artistul față de zbaterea continuă a omului de a cuceri spațiul cosmic. În Failed Missions (2017), întoarse pe Pământ, bucăți de rachete învinse de gravitate sau defecțiuni tehnice sunt așezate pe crengi de copaci, asumându-și rolul simbolic de a le atenua căderea, de a le oferi comfort. Pe de altă parte, animalele au revenit intacte. Umor și compasiune optimistă. În artă e important să amesteci seriosul cu umorul, cum spunea și Jean Dubuffet: Arta trebuie să provoace și râs și puțin teamă. Orice, atâta timp cât nu plictisește.

Arta lui Răduță nu se poate defini ca autobiografică. Totuși se simte o prezență emoțională timidă a trecutului său în anumite lucrări care amintesc de maniera în care copiii asamblează lucruri din elemente separate pentru a le recrea pe cele din viața reală. În copilărie, a participat la astfel de activități creative, mai ales la clubul copiilor unde mergea zilnic după școală. Acolo a început cu orele de pictură, dar era atras și de alte cursuri, mai ales de cele de aeromodelism. În timpul vacanței de vară, la sat, meșterea mereu cot la cot cu bunicul său prin gospodărie. Nu prea erau mijloace pe atunci și multe lucruri trebuiau improvizate. O bucată de gard putea deveni ușă de coteț. Sârma, cuiele, etc. erau de bază. Cu ele făceai, desfăceai, refăceai. Amestecul de ludic si serios din astfel de activități era o bună cale pentru un copil să își dezvolte imaginația în timp ce se făcea util. ȘI acum relaționează cu obiectele în același mod.

Când lucrez, improvizez mult, pentru că astfel, lucrurile se întâmplă mai natural, procesul devine mai viu. Și nici nu planific ceva. Îmi place să experimentez. Deseori ajung la studio și nu știu ce forme vor lua naștere până la sfârșitul zilei. Toți artiștii ar trebui să aibă nebunia asta – e un fel de navigare. Când nu ai un plan, poți să descoperi lucruri, să le notezi și să le folosești ca puncte de plecare. La unele renunți, pentru că nu le mai vezi rostul – dar îți rămâne întotdeana un câmp larg de direcții pe care să le urmezi. 

Anii de liceul de artă din orașul natal Ploiești i-au structurat și disciplinat abordarea și l-au inițiat în tehnicile și mijloacele variate care țin de artă. La îndemnul unuia dintre profesori, petrecea mult timp la biblioteca răsfoind albume de artă și desenând după reproduceri, ceea ce l-a captivat. Era ca o călătorie prin istoria artei. A cale de a descoperi lucruri noi. În timpul orelor de sculptură și modelaj, a avut revelația că tri-dimensionalul îi putea oferi o putere mai extinsă de reprezentare vizuală decât alte mediumuri. Spațiul cu ponderabilitatea și dimensiunea lui fizică era mai provocator, dar și mai ofertant decât mijloacele mai restrictive ale picturii sau fotografiei.:

Pictura vine dintr-o zonă care oferă prea puțin pentru ce vreau eu să realizez. Eu simt nevoia să și construiesc. Am nevoie să intru într-un spațiu. Când fac o expoziție, am în minte spațiul pe care vreau să îl recreez prin intermediul obiectelor pe care le fac – adică, nu vreau ca vizitatorii să vadă doar o imagine. Trebuie să fie mai mult decât o imagine. Relația mea cu spațiul este vitală. 

În același timp, nu exclude posibilitatea inserării unor altor mediumuri în lucările sale, dacă pot servi ca instrumente care să completeze respectivele lucrări.

Am în minte posibile proiecte unde pot să introduc fotografie, de pildă – însă doar ca un accent care să contribuie la crearea unei alte imagini. Fotografia ține mult de o imagine trecută deja. Fotografia are o încărcătură nostalgică. Este ca o urmă a ceva …

Studiile de artă le-a continuat la Universitatea din București. Trecerea la un oraș mare cu tot ce înseamnă asta – un ritm de viață mai dinamic și un acces mai larg la informații de tot felul – i-a influențat gândirea și mentalitatea, inevitabil. Viața culturală era vibrantă – visita mereu expozițiile din muzee și galerii și anticariatele în căutare de cărți de artă. Cărțile de artă erau încă rare la începutul anilor 2000. Muzeul Național de Artă Contemporană nu exista încă. Viața socială nu îl prea interesa. Prefera să petreacă mult timp în atelier, unde lucra intens ore în șir și descoperea singur lucruri. Nu a avut mentor, pentru că nici nu și-a propus. În timpul lungilor ore de studiu autodidact, a început să inventeze tot soiul de animale bizare care semănau cu cele din viața reală fără să le imite îndeaproape.

Am început să fac niște rinoceri. Era un lucru nou și extravagant pentru mine – o manieră de a inventa forme străine de lume. Străine și de istoria artei. Am ales să fac ceva fără o istorie anume. Au mai fost artiști, Dürer, care au cochetat puțin cu zona asta, însă nu la modul foarte serios. Practic, a fost punctul de pornire pentru tot ce am facut până acum.  

După absolvire a rămas ca preparator la Catedra de Sculptură de la Universitate, ceea ce i-a redus mult din timpul alocat propriei practici artistice.  Un an mai târziu, însă, a plecat la Roma cu o bursă de doi ani care îi asigura și un superb atelier individual. Avea din nou libertate să creeze. În acel studio roman cu luminator a redescoperit plăcerea libertății totale de creație și de punere în practică a invențiilor sale.

A fost extraordinar să am acel atelier la Roma. Atelierul este vital pentru mine. Nu pot lucra acasă. Atelierul trebuie să fie ca un laborator în care intri, te izolezi, creezi, îți faci treaba. Lași viața de zi cu zi la ușă. 

Tot acolo a început să experimenteze mai mult cu spațiul. Lua lucrări din atelier, le ducea afară și le așeza în relație cu gardul. Se îndrepta înspre zona sculpturii situaționale, inventa aranjamente de obiecte, nu neapărat forme, ci concursuri de situații pe care să le includă în proiecte. Problematica spațiului devenise aproape o obsesie. Spațiul dincolo de câmp fizic, teritoriu, simplu fundal pentru obiecte; un spațiu care opunea rezistența, cu care trebuia negociat pentru a-l face să participe la lucrările sale.

Spațiul te poate influența mult. Îl vezi ori ca pe o foie de hârtie, ori ca pe o parte a ceea ce pui acolo, adică ponderea sa la imaginea finală poate depăși 50% – chestie asumată încă de la început. Ca în imaginea finală – lucrarea în sine nu mai există– doar imaginea ei fotografică. În absența acelui spațiu, lucrarea intră într-un alt context și devine o altă lucrare care nu mai are de-a face cu prima. 

Splendida capitală italiană, conglomerat de artă barocă și clasică, arhitectură, muzee, grădini – paradis estetic – nu s-a dovedit a fi mediul potrivit pentru practica sa artistică pe termen lung, totuși. Îi era greu să se vizualizeze ca artist la Roma. Nesiguranța provocată de prima tinerețe și viziunea artistică lipsită deocamdată de consistență a fost în detrimentul lui într-un loc unde ți se cerea mereu să arăți și să demonstrezi. Ideile existau, dar nu erau îndeajuns de coagulate pentru a fi prezentate unui curator, de pildă. Contactul cu ceilalți artiști străini de acolo i-a prins bine. De la ei a aflat cum funcționeză sistemul, piața de artă, galeriile. Unii erau deja artiști consacrați deja – ca Matthias Weischer sau Carsten Nicolai – aflați la Roma cu burse de merit pentru carieră. Și, nu în ultimul rând, a învățat și limba italiană.

Înapoi la București, a continuat să experimenteze cu reprezentările vizuale de animale până când a ajuns într-un impas. Se repeta doar. Avea nevoie de un discurs mai substanțial și coerent. Un fir care să îl ducă mai departe. Puncte pe care să le conecteze. A închis carnetul cu idei de până atunci și l-a pus deoparte. A început să caute teritorii ne-explorate, fertile. Răspunsul a venit din articolele despre cosmonauți ruși și misiunile lor spațiale regăsite răsfoind vechile reviste sovietice din vremea copilăriei. O nouă zonă tematică de explorat. Mai sunt artiști care au abordat în lucrările lor teme legate de spațiul cosmic, cu siguranță. Rămâne totuși un teritoriu mai puțin abordat în artă– și aflându-se într-o relaționare fragilă cu istoria artei. Explorarea spațială are o vârsta fragedă încă, or lucrurile noi lasă întotdeauna spațiu suficient pentru crearea altor lucruri.

Am început metodic, ca la școală – am pus plantele, am adăugat niște elemente noi, apoi le-am descompus și recompus din nou. Îmi place ideea că nu prea poate nimeni nici să obiecteze, nici să corecteze, pentru că lucrurile sunt relativ noi.  Am căutat mereu lucruri mai noi, fără o legătură prea puternică cu trecutul, fără o istorie îndelungată. Îmi place tema asta pentru că este și despre sentimentul uman de precaritate în fața imensității spațiului cosmic. Universul versus acest punct minuscul care este Pământul – și eforturile astea neostenite ale oamenilor de a ajunge cât mai departe în cosmosul infinit.  

Acum noua temă poate fi conectată cu reprezentările animale anterioare, lăsate deoparte, în vederea creării acelei continuități necesare. Ceea ce a început acum mai bine de o decadă prinde din ce în ce mai mult contur. Filmul este foarte prezent in mintea artistului – mai greu de verbalizat, însă se află acolo. Se naște seria Arhivelor– fără un plan, lasând lucrurile să se întâmple, experimentând cu imaginile, lasând hazardul și joaca să se desfășoare. Și cu mult simț al umorului, care este întotdeauna de bun augur în artă. Și cu ironia de rigoare generată de aspectul fortuit al procesului. Nu spune niciodată nu, ci împinge lucrurile puțin mai departe, chiar la extremă, din curiozitatea de a vedea cât de departe poate merge, chiar și în banalitate. Apoi cât poate elimina – din nou, aproape complet. Observă ce se întâmplă ca într-un experiment.  La sfârșit păstreză anumite fragmente care pot funcționa într-un cadru care îl definește pe el ca artist. Câteodată ia lucrări mai vechi și le transformă. Un palmier a devenit o planetă cu ochi pe care acum o tranformă într-un cerb atașat la o rachetă. Să desfaci, să transformi, să documentezi un obiect poate deveni parte din lucrarea însăși. O lucrare de artă poate avea și zece variante. Această mișcare continuă din jurul ei și toată această zbatere o face să fie foarte vie.

Din asocierile imaginative făcute de Răduță între trivial și intangibil iau naștere noi entități. El recontextualizează banalul pentru a inventa noi povești. O mătură cu un con în vârf devine obiect zburător. Trivialul dobândește atribute noi și e plasat în alte câmpuri semantice. Devine metaforă. Pare simplu, însă intervine un aspect dificil.

Lucrurile se complică când vine vorba de dozaj – cât de mult poți împinge lucrurile în ridicol? Cât de mult lași să se vadă ideea, cât de mult o disimulezi? Sunt etape: ce e vizibil fată de ce e mai puțin vizibil, ce e subtil versus ce e mai puțin subtil. Aici se dă lupta! Există riscul de explica prea mult poveste ilustrativă și să o faci să își piardă chiar aspectul ilustrativ.  

În atelierul lui Cristian Răduță, majoritatea animalelor și insectelor împart o caracteristică comună, o anume ușurătate fizică – un cangur care boxează, pisici și căței supli, delfini, libelule. Și totuși există unul în dezacord vizual cu toate celelalte– un rinocer construit parțial. Acest mamifer terestru, golit de forță, vulnerabil – literalmente golit, o carcasă reasamblată. O nouă serie de animale care arată ca și când ar fi fost reconstituite din fragmente pe baza amintirilor avute despre ele – imitații ale celor din viața reală, dovezi ale imposibilității de a recrea lucurile odată ce nu mai sunt. Ca un muzeu de științele naturii distrus și care trebuie refăcut de urgență, până nu dispare din memorie. Să fie aspectul dramatic al unui posibil viitor? Ce soluție va găsi artistul? Rămâne de văzut.

A se continua …

◊ ◊ ◊


Text ✒ ADINA SHOLLENBARGER

Photo © Daniela Pălimariu / Dan Vezentan

Tags:

Latest from ART

0 0,00 lei
Go to Top