[Profil] MARIUS BERCEA – O ODISEE (DE LA ORAȘE FANTOMĂ LA #TRANSYLFORNIA)

in ART

TRANSYLFORNIA subst. prop. (etim. < Transyl-(vania) + (Cali)-fornia); origine: emisfera cerebrală dreapta a unei minți creative; cca. 2008) cuvânt inventat de artistul vizual Marius Bercea pentru a desemna fascinantul tărâm utopic hibrid rezultat dintr-o continuă îngemănare, juxtapunere și amestecare a diverselor elemente distincte și specifice celor două regiuni transatlantice care stau la baza etimologică a termenului.

TRANSYLFORNIAN adj. ceva caracteristic sau care are legătură cu Transylfornia, fie locuitori, atmosferă, culori, lumină, peisaj, arhitectură.


Cu aproximativ 10 ani în urmă, când a revenit de la Los Angeles în timpul unei prime vizite în Statele Unite, Marius Bercea s-a simțit ca un Ulise care se întorcea dintr-o călătorie la celălalt capăt al lumii. O experiență senzațională! Aducea cu el un bagaj de informații rapid și lacom acumulate în California – vizuale, interdisciplinare, sociologice, antropologice, etc. – pe care începea să le digere abia în liniștea oferită de Cluj, orașul său natal din Transilvania. Los Angeles vs. Cluj – doua urbe cum nu se poate mai diferite. Clujean nativ, în perioada 1980 – 2000 industria cinematografică hollywoodiană și propriile lecturi de literatură western recomandate de sora lui i-au conturat o imagine mentală a ceea ce însemna coasta de vest americană, astfel încât un sentiment straniu de familiaritate l-a urmărit cu insistență când a ajuns la Los Angeles. Chimia cu orașul a fost instantă, în ciuda provocărilor oferite unui nou-venit de infrastructura sa care face aproape imposibilă deplasarea în lipsa unui mijloc de transport. În L.A., mașina devine o prelungire a picioarelor. Omniprezența iconografiei hollywoodiane făcea plimbările cu mașina prin oraș să adevărate incursiuni într-un film cunoscut; mai era, însă, un aspect care adâncea sentimentul de familiaritate – anumite caracteristici arhitecturale care îi aminteau de structurile moderniste specifice Europei Centrale și de Est. Migrația culturală înspre Coasta de Vest – caracteristică primei jumătăți a secolului al 20-lea – și-a lăsat vizibil amprenta asupra arhitecturii locale. Mutarea în zonă a unor arhitecți vienezi, ca Rudolf Schindler, Adolf Loos, etc., responsabili pentru stilul modernist in Mitteleuropa, a dus la crearea așa numitului “modernism under the sun”, caracteristic Coastei de Vest.

Și din literatura genului beat, care îl interesa în mod special, Bercea reținuse acel sentiment de prezență europeană în California, mai ales în scrierile lui John Fante și Charles Bukowksi, ambii autori din L.A. cu rădăcini genealogice în bătrânul continent de peste Atlantic – în Italia și, respectiv, Germania. Cu toate acestea, nici o sursă de informație, fie filme sau cărți, nu putea să îi descrie cu acuratețe lumina spectaculoasă și vasta dimensiune a orașului înainte de a ajunge el insuși la fața locului. O întâlnire care va produce o schimbare majoră în practica sa artistică! practice!

La Cluj, atelierul lui Bercea se află într-o zonă centrală, în una dintre clădirile rămase moștenire de pe vremea Austro-Ungariei, de un elegant stil imperial, atribute des întâlnite în iconografia arhitecturii din Transilvania. Când intri, curtea interioară oferă priveliști asupra celor 4 etaje unde prezența umană este ușor de detectat – biciclete, ghivece cu mușcate înflorite, rufe întinse la uscat. Unul dintre apartamente, fost spațiu de locuit, găzduiește atelierul artistului; înăuntru unelte și ustensile obișnuite care formează trusa unui pictor împart spațiul generos cu rafturi pline cu cărți, albume și reviste de artă, și alte piese răzlețe de mobilier. Zgomotul făcut de trafic pătrunde brutal prin ferestrele mari care dau înspre unul dintre cele mai aglomerate bulevarde ale orașului. Încet-încet, însă, este absorbit de interior și se estompează. Pe pereți se sprijină câteva pânze de mari dimensiuni – executate în paleta vibrantă și gestica viguoasă care semnalează semnătura deja inconfundabilă a artistului. Sunt pânze în lucru pentru o expoziție personală care va avea loc în prima jumătate a anului 2018 la Berlin. În afara lucrului de atelier, programul lui Bercea include și orele de predat la Universitatea de Artă și Design din Cluj, unde este Lector Conferențiar Doctor, activitate pe care o prețuiește ca fiind un bun exercițiu de interacțiune și discuții despre artă cu niște tineri studenți care au intenționează să construiască ceva în viitorul apropiat. Sunt instanțe social-active opuse tipului de lucru în solitudine pe care îl implică munca de atelier.

Portretul artistului în copilărie nu ilustrează neapărat un copil care desenează și experimentează cu culorile ore în șir. O descriere mai precisă ar fi a unui copil jucând fotbal în curtea liceului de artă din cartier cu elevii de acolo cu care s-a și împrietenit. În timp, acest laborator necunoscut – atelierul – a început să îl intereseze și să îl atragă din ce în ce mai mult. A dat admitere la liceul de artă, deși inițial îl interesa să studieze arhitectura. În ultimii doi ani de liceu, a improvizat un atelier în spălătoria bloculului unde locuia cu părinții. Atunci a devenit din ce în ce mai interesat de pictură și avea deseori discuții pasionate cu prietenii săi pe această temă. Pe vremea acea, nu existau multe lucruri legate de artă. Galerii nu prea erau – de fapt, singura platformă din oraș era galeria municipală de artă -, iar singurele cărți de artă erau cele publicate de Editura Meridiane – cu majoritatea reproducerilor în alb-negru. Chiar au inventat un joc – să ghicească în ce culori era pictată cutare sau cutare operă de artă.

Câțiva ani mai târziu am avut o adevărată revelație când am văzut un Bonnard într-un muzeu. Nu mă așteptam deloc la acea paletă de culori.

În 1998 a intrat la Secția de Pictură a Universității de Artă și Design din Cluj. După absolvire, cinci ani mai târziu, a mers în Belgia cu o bursă, ceea ce i s-a potrivit de minune, pentru că îl interesa mult pictura flamandă și olandeză de secol 17. Era pe vremea când românii aveau nevoie de viză peste tot în Occident. Din fericire, cu viza de student din Belgia putea călători în orice altă țară europeană. În plus, prin statutul de student beneficia și de reduceri la mijloacele de transport. Astfel a vizitat numeroase muzee din Franța, Olanda, Germania înainte de întoarcerea la Cluj în 2004.

2004 – un an crucial în tabelul cronologic al artei contemporane din România! Anul în care mulți colegi artiști – Victor Man, Șerban Savu, Adrian Ghenie, etc. – au revenit în Cluj după ce au stat 3-4 ani în alte spații mai evoluate cultural unde au trăit și experiența unui stil de viață occidental. După o perioadă de maturizare forțată, reîntoarcerea la conviețuirea cu părinții nu a fost tocmai ușoară. Însă au adus cu ei un bagaj de energie incredibilă și nu s-au temut să se regrupeze într-un fel sau altul într-un oraș în care nu simțeau presiunea unei ierarhizări sau a goanei după o carieră în artă, cum se întâmplă în marile metropole. Încercau să își construiască ateliere, să se întâlnească, să discute. Infrastructura culturală era sub-dezvoltată, iar galeriile private puteau fi numărate pe degetele de la o mână și se găseau mai ales în București. La puțin timp, in 2005-06, primii vizitatori curioși au început să își facă apariția la Cluj. Era o perioadă înfloritoare pentru scena de artă central și est europeană – Bienalele de la Praga, Istanbul, Tirana făceau valuri și stârneau curiozitatea pentru această zona europeană mai puțin exploatată. Era o ocazie bună și pentru artiștii români să cunoască jucătorii imporanți ai scenei de artă occidentală. Victor Man a fost primul care a participat la Bienala de la Praga în 2005, iar în 2009, istoricul de artă și curatorul Jane Neal a făcut o selecție de artiști români care a făcut senzație și a reîndreptat atenția către România.

Aș îndrăzni să fac o paralelă între ce se petrece acum, și anume redescoperirea artiștilor din generațiile anilor 60, 70 și 80, care nu au avut parte de o recunoaștere cuvenită la vremea respectivă. Acum sunt în lumina reflectoarelor, în sfârșit. Expoziția Geta Brătescu de o incredibilă coerehență de la Pavilionul României de la Veneția, 2017! Sau retrospectiva Ion Grigorescu de la Muzeul Național de Artă din București tot din acest an. Sau Ana Lupaș, Cornel Brudașcu, și mulți alții.

În 2005-06, lucrările lui Bercea aveau o încărcătură nostalgică. Unele teme gravitau în jurul jocurilor copilăriei din anii 80 în contextul urbanizării și a restructurării orașului cu toate repercursiunile avute. Locurile de joacă dintre blocuri erau foarte mici, iar copiii erau nevoiți să improvizeze jocuri care nu necesitau mult spațiu. Pe de altă parte, vecinii de clase sociale diverse și care abia se cunoșteau interacționau mult mai mult. În aceeași perioadă, în Occident, jocurile Mario Brothers au început să schimbe paradigma timpului liber al copiilor prin mutarea lor dintr-un spațiu exterior pe care îl împărțeau cu alți copii împingându-i într-o zonă de solitudine, privată de interacțiune socială. Era interesat de asemenea de arhitectura specificp perioadei respective – stilul brutalist sau chiar mai eclectic care forma peisajul arhitectural al anilor 70 și 80. Deceniul al 8-lea al secolului trecut a fost martorul uneia dintre cele mai mari catastrofe cauzate de om de până acum – explozia de la centrala nucleară de la Cernobîl. Iar în Est, publicul nu era informat de adevărata amploare a dezastrului. Radio Europa Liberă rămânea cea mai de încredere, însă și cea mai riscantă, sursă de informație.

Simțeam că sunt martor, contemporan cu teribila situație. Cernobîl mă interesa și dintr-o perspectivă metaforică. A fost cea mai rapidă evacuare și strămutare a unor comunități umane – 24 -48 de ore! Ce a rămas în urmă a fost un oraș-fantomă! Peste noapte!

La două decenii după incident, în 2006, a început să cerceteze modul în care flora și fauna s-au adaptat la noile condiții. Picturile din acea perioadă sunt în tonuri de gri și gălbui; soarele maladiv era de un galben radioactiv. Toate acestea în vreme ce un oraș-fantomă – lipsit de prezența umană – îți oferă posibilitatea să îi studiezi în voie arhitectura și urbanismul.

Untitled, 2007 (oil on canvas, 40×50 cm) Courtesy of the artist
Untitled, 2007 (oil on canvas, 46×38 cm) Courtesy of the artist

 

 

 

 

 

 

 

 

Un alt moment cheie s-a întâmplat în 2009, când fosta Fabrică de Pensule din oraș a fost reconvertită într-un centru cultural cu ateliere, galerii de artă și săli de spectacole – un lucru unic în România pe atunci. Cluj fiind un oraș mai mic, relațiile de prietenie sunt mai strânse, ceea ce a dus la consolidarea unei adevărate comunități.

Bercea a avut prima expoziție de mare amploare în Los Angeles, în 2008, care a fost și prima întâlnire cu orașul – doar “un aperitiv”, mărturisește el. Din cauza dimensiunii imense a orașului, este nevoie de mai multe sejururi îndelungate pentru a începe să îi înțelegi mecanismele cu adevărat. Viața de aici este într-o continuă mișcare. Toată lumea conduce. Era fascinant să îi privească pe oameni în trafic, pe cetățenii orașului mișcându-se astfel. După ce inițial i-a fost greu să înțeleagă de ce toate galeriile erau concentrate în anumite zone cheie, și-a dat seama că era absolut necesar ca accesul să se poată face cu mașina.

Când am ajuns prima dată în L.A., majoritatea galeriilor erau în China Town, apoi s-au mutat în grup aproape compact în sudul orașului, apoi Downtown – din nou, aproape în aceeași formație. Mi-am dat seama că bulevardele respective aveau acest rol vital – să faciliteze accesul.

Când a început să exploreze mai extins zona, a descoperit și picturile artiștilor nord-californieni din anii 60 – așa numitul grup artistic din San Francisco Bay – pe care era greu să îi găsești în Europa, făcând parte din foarte puține colecții publice. Lucrărilor lor – atipice pentru arta americană a anilor 60, dominată de Expresionismul Abstract new yorkez – îi aminteau de o practica artistică cu iz european, de un stil figurativ. Ulterior a aflat că mentorul acestor artiști era un profesor școlit la Sankt Petersburg care preda după o programă mai apropiată de cea rusească decât de curicula americană, care avea o abordare multi-disciplinară. Atunci a avut șansa să vadă opere de semnate de Richard Diebenkorn, David Park, Paul Wonner, etc. care se aflau în colecții private, iar în 2015, la Londra, a vizitat prima expoziție Dieberkon la Royal Academy. Lucrurile începeau să capete sens prin prisma fenomenului de migrație culturală.

A Vivid Picture of Actuality (oil on canvas 153.5X157 cm, 2011) Courtesy of BLAIN|SOUTHERN
Toyon (oil on canvas 95×100 cm, 2013) Courtesy of BLAIN|SOUTHERN

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lumina californiană este remarcabilă, intensă. Are o identitate proprie, unică, în special pentru artiștii vizuali. Toate masele de aer care interacționează atmosferic între ocean și deșert schimbă percepția asupra luminii. Lumina din California se schimbă în funcție de anotimp. Ca să o cerceteze și documenteze în profunzime, mergea adesea în deșert în anotimpuri diferite, pe cât posibil. Iarna, vântul dinspre Mexic – un vânt mai cald – provoacă tot felul de furtuni și reacții atmosferice. Vara, intensitatea variază în anumite regiuni mai plate. Toamna vine cu lumina ei specifică. Iar lumina naturală este antrenată într-un joc constant cu lumina rece a electricității.

Toate neoanele și sursele de lumină artificială se intersectează cu lumina naturală de la crepuscul, de la apus; vezi o lumină care se stinge și toate celelalte schimbă cumva tot peisajul.

Alte două aspecte i s-au părut extrem de interesante și bizare, în același timp, lui Bercea în timpul peregrinărilor californiene. În primul rând, senzația stranie pe care o avea când conducea prin deșert că, în lipsa unui punct de referință – o benzinărie, copaci, etc. – nu putea distinge adevărata scară a mediului înconjurător. Când mai trecea vreun coiot drumul, putea să își dea seama de cât de înaltă era o colină din apropiere. Sau cât de largă era șoseaua. În al doilea rând, fiind mereu în mașină, realitatea era deja înrămată de parbriz ca de obiectivul aparatului de fotografiat. Fascinant de straniu!

The Titanium Sun (oil on canvas, 2013) Courtesy of BLAIN|SOUTHERN
Park for Rehearsing the Superstitions (oil on canvas, 2012) Courtesy of BLAIN|SOUTHERN

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe de altă parte, este foarte probabil ca această atracție pentru California să preceadă călătoriile lui în zonă și să își aibă originile într-o poveste de familie necunoscută lui și pe care a aflat-o ulterior. Fusese deja în Statul El Dorado de câteva ori, când bunicul său în vârstă de 95 de ani i-a povestit despre rudele sale – mineri din Roșia Montana în Munții Apuseni – care emigraseră în California în anii 1920. Suprinzător, bunicul său cunoștea extrem de multe despre ce înseamnă California de Nord (Sacramento, San Francisco). La începutul secolului 20, foarte mulți locuitori ai Apusenilor plecau în America atrași de mirajul Lumii Noi. Din nefericire, corespondența cu rudele respective se oprea în 1933-34 odată cu schimbarea identității lor. Această poveste necunoscută de el până atunci a fost ca o injecție emoțională pentru Bercea –refăcuse, fără să își dea seama, itinerariul strămoșilor săi.

Am fost uimit când a scos cutiile cu poze și vederi din California. Era exact ceea ce lipsea din toată chestiunea – și anume, ingredientul personal. Acest lucru mi-a mărit și mai mult curiozitatea de a explora minele abandonate din Arizona, Nevada și California. Și chiar am petrecut o lună în deșert, zi și noapte, căutând locații abandonate, încercând să cartografiez rutele strămoșilor mei.

Stilul de viață californian cu toate aspectele sale și mecanismele sociale îl captivau. Și se adauga la repertoriul iconografic al lucrărilor sale. Scene cu piscine, personaje relaxate, vegetație luxuriantă, clădiri însorite, etc. O paletă de culori efervescente, gesturi vivace. Și-a pus deoparte încălțările de turist și a început să exploreze regiunea din unghiuri diverse, petrecând cât mai mult în comunitățile locale în zone înainte de gentrificare.

Începi să cunoști istoria recentă a orașului care, când am ajuns acolo prima oară, era un soi de Berlin al Americii, un oraș al artelor unde artiștii erau implicați și în tot felul de alte activități. Mulți dintre prietenii mei – profesori de artă – erau și punk rockeri, artiști multimedia, etc. Discuțiile despre carierele artistice veneau doar pe plan secundar. Se concentrau mai degrabă pe laboratoarele de creație ale fiecăruia. Recent, acum că au început să se deschidă muzee mari cu colecții importante și să se mute galerii faimoase acolo, întreaga scenă se va schimba, cel mai probabil, iar artiștii să fie nevoiți să se mute în alte zone, din cauza creșterii costurilor.

PARADOXICAL HUMOUR SCENE (OIL ON CANVAS, 2013) COURTESY OF BLAIN|SOUTHERN

Referințele arhitecturale din lucrările lui Bercea sunt în legătură strânsă cu interesul său crescut în materie. Deși nu regretă că nu a studiat arhitectura (“Nu eram bun la materiile tehnice, așa că probabil că nu aș fi făcut treabă prea bună la școală”), artistul are o privire rapace pentru această latură a esteticii vizuale. Dacă în 2009-10, după ce a abordat arhitectura nihilistă a Cerbobîlului, a început să exploreze arhitectura de loisir a Mării Negre – genul modernist-brutalist care se aseamănă cu arhitectura în stil Niemeyer a fostelor sau existentelor țări comuniste sud-americane. Cu o diferență majoră – eclerajul. O stațiune din Caracas sau Venezuela poate semăna cu Olimp sau Neptun la nivel funcțional sau iconic; lumina, însă, este extrem de diferită. Progresiv, studiul luminii și al modernismului l-a condus în altă emisferă geografică.

În California de Sud există un gen de arhitectură influențată de aceeași arhitecți vienezi care sunt citați și în România. Mă interesa exclusiv arhitectura de stațiune – nu de instituții, sau școli, sau orice legat de politică. Doar mediile obișnuite unde erau piscine, umbrele de soare, etc. – caracteristice unor astfel de locuri.

Clădirile și construcțiile sunt foarte prezente în lucrările sale. Înainte facea multe referiri la arhitectura central și est europeană înfluențată masiv de Le Corbusier și de arhitectura nazistă trecând printr-un strat socialist sau clădiri specifice anilor 90. În acest context, avea nevoie de personaje care să dea dimensiunea scării arhitecturale ale construcțiilor din compoziții. Cu un astfel de rol, personajele din tablouri nu au un corespondent anume în viața reală. Uneori, acestor personaje – reflecții ale unei memorii recente -, le este înlăturată identitatea tocmai pentru a nu interfera cu reconstrucția unei memorii așa cum o percepe artistul. Astfel încât, Bercea folosește prezențe sau absențe ale unor entități individuale, mai degrabă decât identități. Totuși, există a lucrare în care personaju pictat este cât se poate de real și foarte prezent în viața artistului – fiul său, Marc. Poate însemna începutul unei noi perioade? Cu o posibilă tematică cu iz patern, legată și inspirată de noul său rol?

În atelier este vizibil deja noul statut. S-a mai îndepărtat de zona socio-politică-istorică explorată până acum. Mărturisește că se lasă condus mai mult de instinct decât de rațiune. A renunțat la nivelul de rigoare spartană a practicii de atelier – timpul dedicat lecturilor, documentării, cercetării. Este mai relaxat acum când vine vorba de practica artistică și are o abordare puțin mai haotică în ce privește suprafața și gestica. Noul rol a schimbat întreaga paradigmă.

Deocamdată fiul meu apare doar într-o singură lucrare – a fost un gest absolut natural. Încă de când am devenit tată, am așteptat momentul când voi simți acel impuls – ca un cârlig -, care să mă tragă într-o zonă tematică cu iz patern. S-a lăsat așteptat ceva vreme. Apoi, iarna trecută, am început să pictez un portret micuț, cât un timbru, cu Marc și cu mine în jurul căruia, în timp, am o întreagă compoziție, devenind din ce în ce mai mare. În noile lucrări am început să inserez și autoportrete.

În atelierul lui Bercea, cele mai recente lucrări par să se îndrepte într-o direcție usor diferită. Lumina californiană încă se distinge sub straturile de culoare, fără a mai fi vioara întâi, însă. Pare doar că ajută la orchestrarea informațiilor strânse de artist în timpul călătoriilor. Și amestecându-se cu lumina naturală transilvăneană care inundă spațiul, devine de o luminozitate cât se poate de transilforniană.

◊ ◊ ◊


Text ✒ ADINA SHOLLENBARGER

Fotografii © RALUCA CIORNEA

Tags:

Latest from ART

0 0,00 lei
Go to Top