SCULPTURE SPACE NYC | O conversație

in ABOUT SPACES

Fondat de artiștii vizuali Andrew Kennedy și Magda DeJose, Sculpture Space NYC – situat în Long Island City, NYC – este un centru de ceramică și sculptură de aproape 1.500 mp cu spații de lucru atât invididuale, cât și comune, tavane înalte și lumină naturală, echipat cu roți de olărit, mese de făcut plăci ceramice, extrudoare, cuptoare electrice și pe gaz și o cameră de glazurare puse la dispoziția membrilor – artiști, designeri, meșteșugari – pentru a experimenta, a învăța, a creea și a-și dezvolta abilitățile artistice. SSNYC oferă, de asemenea, cursuri, ateliere și instruire a artiștilor și designerilor în vederea dezvoltării de prototipuri și a realizării proiectele pe bază de ceramică.


Când și cum a luat naștere parteneriatul dintre voi? Unde v-ați cunoscut?

Magda Dejose: Ne-am cunoscut într-un studio de ceramică, care era mai degrabă un atelier de olărit – foarte mic și aglomerat. Andy [n.b. Andrew Kennedy] și cum mine am început să conversăm și la un moment dat a menționat că este fan David Lynch, ceea ce m-a surprins, pentru că nu mai întâlnisem nici un american căruia să îi placă Lynch. Or, în Brazilia și Japonia, Lynch este idolatrizat.

Andrew Kennedy: Atelierul respectiv oferea, de fapt, mai mult cursuri de inițiere în ceramică. Am început să frecventez un astfel de curs acum vreo 9 ani și mi-am dat seama cât de mult îmi place să lucrez cu lutul. Magda m-a convins să realizăm lucrări în colaborare. Eu aruncam o bucată mare de lut pe roată, formam un fel de vas, pe care apoi Magda îl prelua pentru a-i da o formă sculpturală, pentru a face tot felul de incizii …

MD: Apoi îi dădeam piesa înapoi și el mai adăuga ceva și tot așa. A fost o bună cale de a începe ideea unei colaborări și de a ne atenua ego-urile de artiști. De fapt, Andy nu e defel un artist tipic în privința asta. Este introspectiv, nu vorbește niciodată despre el, este foarte modest. Deși a absolvit o școală excelentă – The Cooper Union -, nu o menționează aproape niciodată. În general, aici in State, oamenii tind să aducă în discuție școlile absolvite. Când întâlnești pe cineva care are atâta modestie colaborarea devine mai ușoară, ego-urile fiind lasate la o parte. Nu prea vorbește despre ceea ce face, despre realizările sale …

AK: Ei bine, m-am mai schimbat între timp … [râd]. Am avut în vizită un grup de studenți masteranzi în arte vizuale de la o facultate din Queens și a trebuit să le vorbesc. Mi-am dat seama că asta m-a scos puțin din zona mea de confort, adică faptul că a trebuit să țin un discurs, să le vorbesc despre proiectul nostru și despre tot ce se petrece aici la noi în centru.

studenți masteranzi în vizită

În ce sens te-a scos din zona de confort? 

AK: Cred că din cauză că nu sunt obișnuit cu astfel de situații în care trebuie să vorbesc în fața unui grup mare de persoane. Și, totuși, ăsta este domeniul nostru de activitate, spațiul pentru care am muncit incredibil de mult. Deci mă simt oarecum mai confortabil în scenariul ăsta. Fără îndoială sunt foarte mândru de spațiu, de ceea ce am realizat și voiam să aud ce fac studenții respectivi și să aflu ce întrebări și preocupări au în activitățile lor, etc. Da, mi-a făcut plăcere, deși dacă aș mai avea de ales, clar aș alege să-mi petrec timpul lucrând. Sunt atâtea de făcut.

MD: Nu a fost prima dată când am făcut asta. Programele de masterat, în special, ne contactează pentru că vor să le vorbim despre ce înseamnă să fii artist-antreprenor sau manager de artist-run space

Acum că ai menționat aceste artist-run spaces, se pare că numărul acestui gen de inițiative este în continuă creștere. De ce? 

MD: Cred că, într-o oarecare măsură, toți ne dorim să participăm la conversație. În această schemă din care fac parte establishment-ul, muzeele, marile galerii, ori joci, ori ești eliminat. Cei care sunt afară – fie din cauză că nu au jucat cum trebuie, fie că nu au putut lua parte la joc – au simțit că au ceva de spus, așa că au început ceva pe cont propriu. Când am început proiectul, habar nu aveam că mai sunt și alții care fac așa ceva. Și asta este și unul dintre mesajele noastre către studenții masteranzi: nu este nevoie să intri în joc. Poate că nu o să faci o grămada de bani, însă tot vei găsi persoane care să te asculte și să contribuie cu ceva și atunci se încheagă conversația. Nu vei fi cel care stă afară și se uită pe fereastră, dorindu-și să fie înăuntru. După ce am căutat în zadar ceva care să se potrivească nevoilor noastre, am început să formăm propria comunitate, am construit centrul și galeria care oferă tot ce trebuie pentru a deveni un artist bun, prolific, fără compromisuri. 

studioul de lucru văzut din galerie. Sculpturi de duo-ul artistic CHIOZZA. Programul curatorial SSNYC-Projects: Expoziție de grup ‘Formulations’ curatoriată de Owen Houhoulis [Owen James Gallery], 2016

Practic, peste 20 de ani, să zicem, s-ar putea ca această perioadă să fie consemnată în cărțile de istoria artei ca atare, într-un capitol denumit: Artist-Run Spaces. Ar fi o trăsătură definitorie a acestui timp, ca o mișcare, o schimbare de paradigmă … Trăim aceste vremuri … este foarte entuziasmant! 

MD: Este foarte probabil, așa e. Și în cazul ceramicii, de asemenea, vorbim de perioada când a început să fie acceptată drept artă contemporană. Acum 10 ani, cînd am început, mulți nu înțelegeau de ce Andy, pictor fiind, ar vrea să facă oale și vase, de exemplu. Ideea de ceramică era redusă la olărit, era privită mai degrabă ca un fel de meșteșug. În practica mea, amestec hârtie și ceară în lucrările de ceramică și aud adesea comentarii de genul: păi, asta nu e ceramică. 

AK: În cazul meu, când am lucrat într-un atelier diferit, când am atins lutul pentru prima oară și am petrecut timp cu materialul ăsta, când am văzut câte se pot face cu el, am început să îmi formulez idei de genul cam cum ar trebui să arate un studio optim de ceramică, cam ce oportunități ar trebui să ofere. Astfel încât, când am început să discutăm serios despre posibilitatea dezvoltării unui astfel de spațiu, scopul nostru a fost să îl orientăm către lucrări de mari dimensiuni și sculptură. Și pe măsură ce experimentam mai mult lucrul cu lutul, deveneam din ce în ce mai convins că asta era direcția în care trebuia să ne îndreptăm. 

Încărcând cuptorul | Lucrare de Donna Green

Cât de greu a fost să găsiți spațiul ideal? 

AK: A fost un proces de căutare lung și extenuant. Inițial am pornit de la ideea unui spațiu de 450-600 mp, însă când ne-am izbit de piața imobiliară new yorkeză … a fost pur și simplu groaznic. Trebuie să ai de-a face cu agenți imobiliari care nu prea îți acordă mult timp; îți arată vreo trei spații și dacă nu îți convine niciunul, încheie socotelile cu tine și trebuie să îți găsești alt agent. A fost ca o slujbă cu normă întreagă timp de 10 luni.  

Model of the space | Sculptures by Sara Russell

MD: Mai exact, am început să luăm în considerare ideea unui spațiu în vara anului 2012. Întâi, mai mult în glumă. De fiecare dată când spuneam că suntem artiști, agenții ne trimiteau în Brooklyn. Așa un clișeu! Andy a avut ideea acestei locații în Long Island City. Foarte bun cunoscător al New York-ul, strategia lui a fost să găsim un spațiu care să fie ușor accesibil din Brooklyn, Manhattan și Queens. Atunci zona asta nu era așa de dezvoltată. Lucrurile se schimbă acum. În 2013, însă, am intensificat căutările și a devenit o activitate zilnică. Am văzut o grămadă de spații – 3-4 pe zi. Aveam în minte foarte clar ce caracteristici trebuie să aibă spațiul ideal. Ne doream foarte mult lumină naturală, așa că un luminator tavan era foarte important. O chestie haioasă: pentru că noi ne deplasam peste tot cu bicicletele – fiind cel mai rapid mod de a ajunge la spațiile pe care trebuie să le vedem -, la un moment dat, un prieten ne-a sugerat să închiriem o mașină și să ajungem la locurile respective ca niște mahări, să impresionăm și noi un pic, altfel cine să închirieze unor artiști care se dau cu bicicleta?! Într-un final, am dat peste cineva care, din cine știe ce motiv, ne-a acordat încrederea și … iată-ne aici! Acum, sincer vorbind, s-ar putea ca motivul să fie că actualul proprietar a fost foarte impresionat de studioul lui Andy de pe vremea aia și a avut încredere că o să facem treabă la fel de bună și cu spațiul asta. 

Unde aveați studiourile înainte de SSNYC?

MD: Când m-am mutat de la Chicago la New York, am fost nevoită să mă restrâng ca spațiu. Am devenit unul dintre mulții artiști care închiriază un spațiu gen cubicle. Mă plângeam mereu de faptul că genul ăsta de studio este atât de generic. Îl detestam. Apoi am vizitat studioul lui Andy, care era în aceeași clădire, la același etaj, avea aceeași configurație și arăta … senzațional! Al meu era groaznic de dezordonat, și nu în ceea ce privește curățenia, ci pur și simplu era plin de te miri ce. Viziunea estetică asupra noului spațiu a început în studioul lui Andy. În lipsa unui trecut pe linie de afaceri, este greu să închei un contract de închiriere pentru spații comerciale. Și cum ăsta era cazul nostru, proprietarii cereau să ne vadă studiourile pentru a-și face o idee mai clară despre intențiile noastre. Binențeles că le arătam studioul lui, nu al meu. Micul lui studio era mai mult un fel de showroom / spațiu de lucru zugrăvit în alb, curat și ordonat. 

Să revenim la spațiul ăsta spectaculos care este acum SCULPTURE SPACE NYC …

AK: Când am ajuns prima dată aici, am simțit o energie incredibilă. Funcționase ca spălătorie pentru hoteluri și restaurante, după ce anterior avusese alte câteva vieți diferite, cum ar fi o fabrică Corvette în anii 50 și tot felul de firme de construcții, printre altele. În clipa în care am intrat aici, am știut instant că ăsta e locul pe care îl căutam! Dragoste la prima vedere! Mezaninul, suprafața generoasă, tavanul înalt, lumina atât de dramatică … Nu îmi venea să cred că în sfârșit l-am găsit! Recunosc, era într-o formă oribilă și a fost așa un efort să dărâmăm pereții care erau peste tot, chiar și luminatorul era acoperit; am refăcut pardoseala cu epoxy, am angajat o echipă să curețe tavanul, etc. Un volum de muncă imens! Întotdeauna ne-am dorit un spațiu care să bruieze vizual foarte puțin. Și acum, de pildă, depozităm în încăperea specială toate obiectele din plastic și toate chestiile care fac murdărie în domeniul ceramicii. Nu le lăsăm la vedere. Astfel, am creat un spațiu-cutie alb. Tot efortul a meritat pe deplin când am deschis porțile în 2014; a fost de vis! Un moment absolut minunat pentru noi. 

intrarea și galeria văzute din interiorul spațiului, 2013

MD: Pe mine m-a speriat puțin. Luminile lipseau cu desăvârșire, chiriașii dinainte luaseră totul … țevi, corpuri de iluminat, tăiaseră instalațiile. Un loc golit. Întunecos. Friguros și gol. Mai erau și cei care, când vedeau spațiul, ne spuneau că suntem prea ambițioși. Și nu o spuneau ca pe un compliment. Mai degrabă: sunteți siguri că o puteți scoate la capăt? Și, desigur, am trăit momente când nu eram nici noi 100% siguri, am avut urcușuri și coborâșuri, însă pentru noi era mai mult că TREBUIA să o scoatem la capăt; nici nu se punea problema altfel …

Uneori ajungi într-un punct când nu te mai poți opri, nu mai poți da înapoi …

AK: Așa e …

MD: Mai era și aspectul că, deși ne spuneam mereu că nu trebuie să fim motivați de faptul că trebuie să ne dovedim în fața celorlalți, nu puteam ignora acea senzație că toți așteaptă să vadă rezultatul. Andy – care e foarte priceput – a construit totul, inclusiv mobilierul și partea de tâmplărie. Eu mă ocupam de curățenie, ajutam la demolări, chestii care mă epuizau fizic. Ajungeam acasă și nu mai aveam probleme cu somnul absolut deloc … [râde]. Apropo de munca fizică, asta e ceva constant în ceramică. Și mi-am dat seama că oferă o anumită demnitate lucrărilor. Am muncit enorm, dar aveam mereu sentimentul că răsplata finală va fi pe măsură.  

Magda și Andy, 2013

Ce s-a întâmplat după ce ați terminat de amenajat spațiul? Care a fost următorul pas în strategia voastră? 

MD: Am început să abordăm sculptori și ceramiști cu care rezonam. Era important pentru noi să avem un grup variat de artiști, în ceea ce privește genul, naționalitatea, pregătirea, tipul de practică artistică, categoria de vârstă …  Încet-încet, a început să se formeze o comunitate care înțelegea avantajele lucrului în spațiile deschise, de folosire în comun a studioului. Am creat un studio care permite multă fluiditate. Împărțim nu doar studioul, ci și cunoștințele de care dispunem, devenind cu toții mai generoși în această privință. Pe baza acestui model am putut oferi spații de lucru rezonabile ca preț și acces ușor la echipamente de cea mai bună calitate și facilități pe măsură. Și nu trebuie să renunțăm la ideea lucru în privat, atâta timp cât ne respectăm spațiile personale reciproc. 

Andy, tu pari genul care are nevoie de spațiul său personal … 

AK: Am nevoie. Dar îmi place și să fluctuez, îmi plac schimbările. Câteodată merg jos, mă așez la una dintre roțile de acolo și lucrez … Problema e că prea multă activitate în jur îmi distrage atenția, așa că atunci mă refugiez într-un spațiu privat. Acum am un astfel de loc în spatele cuptorului de gaz. E micuț, dar îmi place să mă duc acolo și să văd testele de glazură, programările pentru cuptor, rețete de glazuri. Am o roată personală și sus la etaj. Dacă stau să ma gândesc, este o dihotomie, pentru că totuși îmi place să fiu și în preajma altora care lucrează. La școală aveam un spațiu de lucru comun, dar și o mică zonă unde ne puteam retrage să lucrăm singuri. La fel și aici, am gândit totul în așa fel încât să beneficiem de luxul de a ne refugia într-un loc privat.  

cuptorul de gaz

MD: … dar nu pentru mult timp, pentru că întotdeauna mă duc la Andy în studio și îl rog să mă lase și pe mine să lucrez acolo.  

AK: [râde].

MD: Ideea e ca îmi place să lucrez în compania altora, așa că nu prea am nevoie de solitudine. Pe de altă parte, petrec mult timp singură. Este interesant pentru că, copil fiind, preferam să-mi petrec timpul singură, nu mă interesa prea mult să am prieteni. Nu mă dau în vânt după petreceri, iar când merg nu prea îmi place să socializez. Faptul că îmi place să lucrez în compania altora vine ca o contradicție. Poate e din cauză că trebuie să contrabalansez lipsa dorinței de a avea o viața socială mai activă. 

Cum reușiți să împăcați rolul de artiști cu cel de manageri de spațiu ? 

MD: Nu e tocmai ușor, dar ne descurcăm din ce în ce mai bine. Desigur, nu este prea distractiv să te ocupi de partea care ține de contabilitate, de relația cu banca, de corespondența business, să răspunzi nevoilor membrilor, etc. De obicei, mă ocup de latura administrativă dimineața când nivelul meu creativ este scăzut oricum. Nu funcționez prea bine ca artist dimineața. Întotdeauna lucrez seara, așa că … 

AK: Eu încerc în mod constant să devin mai eficient în organizarea timpului. Pe de altă parte, studioul s-a dezvoltat atât de mult în ultimul an încât ne putem dedica din ce mai mult timp propriilor practici artistice, ceea ce ne bucură nespus. 

Andrew Kennedy cu cartea semnată de Tom Sacks | Tea Ceremony [catalogul expoziției sale din 2016 de la Muzeul Noguchi, Queens]

Îi și instruiți pe membrii SSNYC? 

AK: Puțin. Trebuie să ne asigurăm că nu se întâmplă dezastre prea mari când se folosesc cuptoarele. Și că înțeleg procesul ceramic, munca cu lutul folosit, temperatura, glazura. Accidentele nu se pot evita în totalitate. S-a mai întâmplat ca lucrările unor membri să se topească în cuptor – inclusiv mie mi s-a întâmplat, de altfel – însă nimic prea … grav.

Cine sunt membrii voștri? 

MD: E un grup interesant: ceramiști la început sau mijloc de carieră, artiști care lucrează în diverse alte medii și vor să se inițieze în ceramică sau să o integreze în practicile lor. Mai avem arhitecți, designeri grafici, în special persoane din industriile creative. 

AK: Mai sunt și cei care au renunțat la locurile de muncă sau se gândesc să o facă și vor să devină artiști ceramiști cu normă întreagă. Încep afaceri în domeniu, își vând lucrările în diverse magazine. Avem mulți membri care se află în etapa asta de tranziție. Avem o comunitate foarte faină aici. 

Membrii | proprietarul de restaurant și bucătar-șef SHUYA MIYAWAKI făcând boluri de RAMEN

Îi și promovați? Prin intermediul galeriei, de pildă. Ce program curatorial aveți? 

MD: Pe lângă resursele oferite artiștilor, le promovăm și lucrările. Avem o expoziție de grup anuală dedicată membrilor și absolvenților cursurilor. În 2015 am deschis spațiul de proiecte și am inițiat programul curatorial. Acceptăm propuneri de la curatori independenți și de la alte galerii administrate de artiști. Ne propunem să avem 4 expoziții de grup pe an. De asemenea, oferim posibilitatea de rezidențe prin invitație în funcție de fonduri și de locuri vacante. De exemplu, am avut artiști cu care, după o perioadă trei luni sau șase luni petrecută aici, am organizat expoziții personale cu lucrările realizate în timpul rezidenței respective. În timpul vizitei studenților masteranzi, una dintre întrebări a fost în legătură cu procedura de aplicare pentru SSNYC Fellowship. Noi vrem să le vedem lucrările, nu CV-urile sau statement-urile artistice. CV-ul nu este neapărat relevant. Poți să fii un artist foarte bun și să nu fi avut șansa să expui încă. În timpul interviurilor, i-am întrebat pe candidați să ne spună 5 întâmplări din viață care i-au ajutat să devină ceea ce sunt ca artiști. Unul dintre ei a spus că un moment a fost moartea tatălui și venirea pe lume a copilului său. Este mereu interesant să vezi cum oamenii aleg ceea ce este important pentru ei în viață. Însă el a spus că asta a fost important pentru MUNCA lui. Când le dai oamenilor spațiu să fie ei înșiși fără să se laude cu ceea ce au realizat, devine mai ușor să le înțelegi și munca. 

‘SPILL Out’ | one-day performance; instalație de Miwa Koizumi, Mar. 13, 2016 [omagiu cu ocazia comemorării a 5 ani de la cutremurul urmat de tsunami din Japonia]

AK: Eu și Magda curatoriem câte o expoziție pe an, ca regulă. Și acea expoziție e de ceramică. Galeria noastră este specializată în sculptură, lucrări tri-dimensionale și mixed media. Însă expozițiile curatoriate de noi doi sunt exclusiv de ceramică.  

Expoziția de grup ‘The Pretty Things Are Going To Hell’, Oct. 2016 | Lucrări de Veronica Frenning (nu apar în imagine), Trevor King (piesele de pe jos), Toshiaki Noda (pe raft), Sang Joon Park (pe perete; turnurile din colț) și Patrice Renee Washington (nu apar în imagine) | Curatori: M. DeJose & A. Kennedy

Să ne concentrăm asupra galeriei puțin: ce răspuns ați primit până acum? Au avut succes expozițiile?

MD: În ultima vreme, galeria ne ocupă din ce în ce mai mult timp. Ideal ar fi ca în viitor să avem un consiliu administrativ și mult mai multă activitate. Până acum am avut expoziții foarte bune, dacă considerăm numărul participanților la vernisaje drept barometru de măsurare a succesului. Întotdeauna am avut un număr mare de vizitatori. Spațiul este perfect pentru vernisaje. În general, la astfel de evenimente este dificil să vezi exponatele din cauza mulțimii de oameni din galerie. Aici, însă, după ce au văzut expoziția, vizitatorii se mută în spațiul din studio unde discută, beau un pahar, socializează, iar galeria nu este niciodată sufocată. Oamenii vin la vernisaje, văd expoziția și se simt bine, fără să stea înghesuiți într-un singur loc. 

AK: Discutăm adeseori despre cum se poate măsura succesul. Există moduri diferite, cu certitudine. Pentru unii în bani, în profit, etc. În cazul nostru, așa cum am zis și mai devreme, este faptul că putem lua parte la conversație și, de asemenea, că suntem recunoscuți, respectați și apreciați de colegii noștri. Și că ne câștigăm existența făcând ceva ce ne place enorm. 

Expoziția de grup ‘Unless & Until’ cu lucrări de Shu-Mei Chan & Xi Nan | Galeria SSNYC – Projects 2017

Este vorba aici doar de respect sau poate și de un dram de invidie? În mod evident, ce ați făcut aici este fantastic și, la drept vorbind, nu chiar orice artist ar fi în stare să realizeze așa ceva. Andy este un perfecționist înzestrat cu un valoros bagaj de cunoștințe tehnice în ce privește lucrul cu diverse materiale și cu o viziune incredibilă asupra spațiului. Ați reușit să vă creați propria independență pe lângă un studio și o galerie absolut minunate, ceea ce poate stârni gelozii … 

MD: Când vin aici, oamenii văd doar rezultatul final, nu și anii de căutări, cantitatea enormă de muncă și sacrificiile pe care le-am făcut punând de-o parte practicile noastre artistice pentru a reuși să ducem proiectul ăsta la bun sfârșit. Am găsit o cale să comunicăm despre ce e vorba, de fapt, aici. Revin iar la întâlnirea cu studenții masteranzi. Mesajul nostru către ei a fost să își urmeze țelurile. Le-am vorbit despre proces în sine, nu despre realizările noastre. Și cât de important este să îți asumi riscuri și să ignori descurajările venite din partea celorlalți. De aceea, când avem expoziția membrilor SSNYC în Octombrie 2018, nu vrem să ne referim la ea ca la o aniversare a 4 ani de existență SSNYC. Va fi o celebrare a membrilor și a comunității. Cred că ține și de la înțelegerea naturii umane. Ceea ce facem noi ca artiști este să creem metafore pentru a explica civilizația noastră. Și că trebuie să faci ceva să înțelegi umanitatea. Pentru asta e nevoie de cercetare, de efort depus pentru a te înțelege pe tine în primul rând, de a interacționa cu lumea înconjurătoare. Este obositor, însă face parte din rolul artistului. Iar dacă identific reacții umane pe care le consider dăunătoare, le evit. Nu vreau ca lumea să creadă că avem totul, pentru că nu e așa, însă în același timp mă simt privilegiată că tot ce fac zilnic are legătură cu arta. Chiar și când trebuie să mă ocup de activități administrative mai plictisitoare, mă simt o norocoasă. Am mai remarcat un lucru aici în State: dacă trebuie să predai ca profesor ca să îți câștigi existența, lumea consideră că ai eșuat ca artist. Chiar nu înțeleg de ce să fie rușinos, din moment ce în alte părți ale lumii, să fii profesor este o onoare deosebită.  

Vernisajul expoziției membrilor 2016

Să ne lăsăm năpădiți de amintiri și să vorbim despre școlile pe care le-ați frecventat, profesori preferați, mentori, dacă ați avut … 

AK: Eu sunt primul din familia mea a manifestat un interes serios față de artă; destul de serios încât să îmi doresc o carieră în domeniu. Am avut noroc de părinți care m-au sprijinit mult în decizia mea de a alege calea asta destul de înfricoșătoare pentru mulți, din cauză că nu îți garantează stabilitate în viață. Profesorul meu preferat din liceu a fost Dl. Nicholas Todisco. Un profesor excepțional care a inspirat și a influențat mulți studenți. A jucat un rol crucial în dezvoltarea mea ca tânar artist. El m-a îndrumat către The Cooper Union. A trebuit să îmi pun portofoliul în ordine și să mă asigur că lucrările mele reflectau o activitate artistică coerentă … asta se întâmpla în 1986! M-am înscris și am fost admis cu bursă integrală! Nick făcea mereu ca cei din jurul său să fie conștienți de propria valoare, de punctele forte, de talentul posedat … după care te îndemna să ieși în lume să dai ce ai de dat. A fost un personaj important în viața mea – ca profesor, mentor și prieten. Ulterior, la The Cooper Union, școala avea o pleiadă de artiști consacrați și profesori de valoare. Irving Petlin, Margaret Morton, Don Kunz, Hans Haacke și Dore Ashton au jucat un rol mare în pregătirea mea. Hans Haacke a fost un instructor senzațional. Ne trimitea mereu la galerii, să deschidem ochii, să ne implicăm și să vedem ce se petrece în afara școlii. 

MD: Sistemul educațional nu m-a prea atras pe mine, însă am avut noroc și eu că părinții mei au remarcat că iau arta foarte în serios. În Brazilia, învățământul public este foarte deficient. Dacă vrei să studiezi arta, trebuie să aștepți până la facultate. Părinții mei nu aveau mijloacele necesare pentru a mă înscrie la o școală privată, așa că strategia lor a fost să urmez cursurile unei școli publice timp de 8 ani, după care să plătească pentru o școală privată, urmând să mă înscriu la facultate după absolvire. Ai mei aveau o bibliotecă destul de mare, așa că ma pot considera norocoasă că am avut multă informație la îndemână prin cărțile de acasă. Mama s-a documentat și a găsit singurul liceu de artă din Brazilia, așa că m-am înscris, am intrat și am primit și bursă. Era genul de școală foarte progresivă, care ne permitea multă libertate, ceea ce nu a fost întotdeauna cel mai bine pentru mine, însă mi-am găsit calea până la urmă. Profesoara de literatură din vremea aceea era Lenora de Barros. O artistă minunată, poetă și mentor. Ea m-a introdus în operele unor mari poeți ruși – ca Mayakovsky -, în poezia concretă braziliană și în mișcarea artistică neo-concretă. Câțiva ani mai târziu drumurile ni s-au intersectat din nou. Ea era directorul artistic al ziarului unde am aplicat pentru un post de ilustrator. Eram foarte tânără, aveam 19 ani. Prea tânără pentru un astfel de mediu, însă ea m-a ajutat mult să trec peste hopuri. Când am deschis Centrul de ceramică SSNYC, am aflat că tocmai se mutase la New York – ce coincidență! A devenit primul nostru membru, un moment important pentru noi. În timpul șederii mele în Japonia prin programul Art-in-Residency, unul dintre artiștii mai în vârstă m-a învățat o tehnică japoneză de imprimerie. Nu înainte de a mă face să promit că voi transmite mai departe la rândul meu cunoștintele pe care urma să mi le însușesc. Am zis ok. Când l-am cunoscut pe Andy, i-am arătat și lui procesul respectiv, însă doar după ce mi-a promis că și el îl va transmite mai departe. L-a amuzat toată scena. Părea un dialog din Războiul Stelelor. Dar într-un fel însumează una dintre ideile principale care formează filozofia de bază a studioului nostru: FII GENEROS ȘI ÎMPĂRTĂȘEȘTE CUNOȘTINȚELE TALE! Doar lucruri bune pot lua naștere astfel.

Artista Lenora de Barros lucrând cu Andrew Kennedy

Amândoi v-ați îndreptat către ceramică venind din medii diferite – Andy din fotografie și pictură, Magda din print-making. Ce v-a atras cel mai mult?

AK: O periodă îndelungată am activat în prelucrarea lemnului și am fost mereu curios să văd cum se construiesc obiectele. Chiar și în picturile mele există de obicei o substructură, așa că ce m-a fascinat în abordarea ceramicii a fost cum se clădește, cum se formează vasul. În procesul ceramic, există atâtea tipuri de lut sau corpuri de lut, fiecare cu proprietățile sale, cu personalitatea și modul de aplicare … Când am început să lucrez la roată, am vrut să văd care e cel mai mare vas posibil pe care îl pot face. În urma pregătirii mele cu artiștii Peter Goldwater și Sang Joon Park, am putut să pun pe roată până la 30 kg de lut, dar pentru asta era necesar un anumit tip de corp de lut care să își poată susține greutatea și să nu se prăbușească sub ea. Așa un efort fizic remarcabil. Am fost fascinat … nu ieșise ceva perfect, însă am reușit să duc la îndeplinire ce mi-am propus. Mi-am dat seama că puteam să pun în aplicare orice intenție sculpturală. Era materialul pe care mă puteam baza pentru realizarea ambițiilor mele artistice. 

MD: Vasul ca simbol de bază în ceramică: dincolo de funcționalitate, este vorba despre simbolistica lui. Am devenit civilizați ca omenire când am început să facem vase pentru a căra mâncare și apă. Simplitatea vasului și încărcătura simbolică pe care o deține sunt extrem de importante pentru orice artist care lucrează cu ceramica.  

AK: Am început să lucrez cu lutul acum 10 ani. După o pauză prelungită de pictură, îmi doream cu ardoare să simt iar focul creației. Și am dat peste un documentar spledid despre artista avangardistă Beatrice Wood. A făcut parte din mișcarea Dada americană, a fost prietenă cu Duchamp și a devenit o ceramistă renumită, cunoscută și sub numele de “mama of dada”. Avea 90 de ani când a fost filmat documentarul. Există o secvență când deschide cuptorul care era plin de obiecte aurii din ceramică și este atât de entuziasmată de rezultat. Părea cea mai fericită persoană din lume. Voiam și eu să simt la fel, la naiba! M-am dus la lut și m-am apucat de lucru. M-a acaparat total. Am devenit complet absorbit de ce faceam. Să stai la roată poate fi așa o experiență meditativă sau, dimpotrivă, poate fi haos total și distrugere. Am o voce interioară care mă instruiește și mă ghidează. Încerc să mă concentrez mai întâi să centrez bucata de lut, apoi să îi ridic pereții. Este o provocare să fii atent la fiecare detaliu, să echilibrezi viteza și forța centrifugală a bucății de lut care se învârte.  

roți de olărit în studio | lucrare de perete de MATTHEW DELEGET

Nu am renunțat la pictură, dar pictura este ca o luptă pentru mine. Implică gândire critică, ce semnifică, cum și ce pui pe pânză. Lucrul cu lutul mă eliberează, este o conectare imediată cu materialul și intuiția … pur și simplu. Lutul poate fi pictură, poate fi sculptură, poate fi o formă utilitară, dar poate fi și al naibii de frustrant. Lutul este un material incredibil, care însă necesită răbdare și multă experiență pentru a fi manevrat, să știi să anticipezi ce se întâmplă când este ars în cuptor la temperaturi înalte. Răbdarea e o calitate importantă în ceramică și trebuie să înveți să accepți și dezamăgirile și eșecurile inerente, așa că încerc mereu să mă pregătesc emoțional. Pe ușile cuptoarelor punem mici figurine aducătoare de noroc. Ale mele sunt în formă de mini luptători de sumo, de pildă. Unele piese sfârșesc prin a se crăpa sau se deformează, însă altele supraviețuiesc intacte.  

MD: De obicei, oamenii așteaptă acel moment grandios. Își trăiesc viețile în așteptarea acelor momente speciale, dar de ce să nu apreciem și lucrurile mărunte din care sunt alcătuite viețile noastre? Lucrurile mici pe care le ignorăm sau nu le percepem ca fiind speciale. Astfel, viața noastră înseamnă 50 de ani de nimic special și 2 ani de ceva grozav, să zicem … Eu nu așa doresc să îmi trăiesc viața. Nu mă las niciodată pradă confortului. Apreciez fiecare moment când sunt fericită, iar când lucrurile nu merg tocmai bine știu ca e doar ceva temporar și ceva bun se va întâmpla după.

Este vorba de a fi atent la tot și la toate, până la urmă … 

AK: Exact! Și să încetinești. Altă chestie care se întâmplă când ne vin membri noi, unii dintre ei au tendința să se grăbească, să lucreze cât de repede pot și apoi să o taie din loc. Este ușor să uiți și e mai greu să te concentrezi, însă dacă vrei să produci lucruri de valoare, chiar contează să faci un efort. 

MD: În ceramică timpul este total diferit decât în celelalte medii. Nu poți lucra azi și să revii peste câteva zile. Dacă faci asta, sunt șanse mari ca piesa la care lucrezi să se crape. Trebuie să te ocupi de ea zilnic. Trebuie să o îngrijești ca o dădacă, incontinuu.

◊ ◊ ◊


Interviu ✒ ADINA SHOLLENBARGER

Fotografii © SCULPTURE SPACE NYC

Tags:

Latest from ABOUT SPACES

0 0,00 lei
Go to Top