SIMONA RIZZI | Autoportretul unei italience la București

in INTERIOR DESIGN

O după-amiază însorită și călduroasă de iunie 2017. Un bol de cireșe în plin sezon, cărnoase și gustoase. Cafea la ibric servită în ceșcuțe delicate, pictate manual. Mici obiecte de decor, lămpi, oglinzi vintage, cărți, plante, materiale și texturi de soi, piese de mobilier, toate la locul lor, cuminți. Mișunând prin camere, Yoshi, simpaticul și norocosul maidanez adoptat de la adăpost, așteptând să fie alintat și băgat în seamă, mai întrerupe poveștile cu câte un lătrat insistent. Așezată confortabil în camera de zi a locuinței-studio design cu tavane înalte și ferestre pe măsură prin care pătrunde lacomă lumina începutului de vară, Simona Rizzi povestește despre ea, deschis, nostalgic, într-un șarmant melanj de română, italiană, engleză și franceză.

Am un trecut foarte interesant. Chiar mă consider o persoană privilegiată în privința asta. La vremea când m-am născut eu, lumea nu călătorea așa mult, or familia mea locuia deja în afara Italiei și trăia alte experiențe. Acum poate părea banal, însă, pentru anii aceia, era chiar ceva mai degrabă neobișnuit. Părinții mei, ambii italieni, s-au cunoscut în Etiopia, care în anii ‘60 era colonie italiană. Bunicul meu patern este menționat în celebrissima Enciclopedia Treccani, fiind primul care a avut plantație de banane la Addis Abeba în Etiopia. Mama a studiat ulterior în Italia, însă acolo s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit, apoi am apărut și eu pe lume. La un moment dat, tata a primit o ofertă de muncă în Zair, actualul Congo, unde ne-am mutat. Acolo s-a născut și Maurilio, fratele meu mai mic cu un an. Apoi a urmat șederea în Kenya. Ca să fie pe cont propriu, tatăl meu a decis să își deschidă propria firmă în Italia și familia s-a repatriat. Aveam 13 ani când am părăsit Africa. Ceilalți doi frați, gemenii Lorenzo și Francesco, s-au născut la Roma după ce ne-am mutat acolo. În 1997, i-am dus și pe ei în Africa să vadă locurile unde am copilărit, ei crescând cu poveștile familiei, însă am regretat enorm acea călătorie, pentru că am rămas cu un gust amar. Nu mai recunoșteam nimic: plajele sălbatice cu elefanți, girafe, maimuțe se transformaseră în ciment cu restaurante, pizzerii, baruri.

Când mă gândesc la copilăria africană, ceea ce îmi revine mereu în minte este că atmosfera era wild, dar nu doar în sensul naturii sauvage, ci viața socială era foarte wild, asta ar fi descrierea potrivită. Prietenii din anturajul alor mei erau italieni, francezi, mulți belgieni, mai ales în Congo, care era Congo Belga la vremea respectivă. Vorbim de anii ‘70. Munca era foarte stresantă, condițiile erau precare, nu exista cine știe ce confort, așa că lumea defula în distracție. Petreceri peste petreceri. Oamenii se amuzau. Viața socială era foarte intensă. Eu am crescut jucându-mă pe stradă, în praf, în proximitatea unei faune care putea deveni periculoasă. De pildă, dacă te mușca o specie de șarpe puteai muri pe loc. Nimeni, însă, nu se gândea prea mult la așa ceva. Făcea parte din dinamica vieții cotidiene. Astfel de chestii te și căleau, nu glumă! Un episod în sensul ăsta ar fi cum am învățat eu schi nautic pe Fiume Congo. Giorgio, un prieten al tatălui meu, m-a aruncat cu schiurile în râu și mi-a spus: “Ai două posibilități, ori te ridici, ori te mănâncă crocodilii.” Așa era. Simplu, punct! Certamente, asta mi-a format caracterul și personalitatea într-un fel anume, sunt foarte sangvină, cum remarcă mai toți din jurul meu. Pe de altă parte, am dezvoltat și fobii, de exemplu nu pot să conduc pe anumite drumuri înguste. Când mergeam cu tata la safari, la un moment dat drumul se îngusta pe o porțiune muntoasă încât dacă se întâlneau două mașini, una trebuia să dea înapoi, ceea ce era înfricoșător pentru mine. La stânga era muntele, la dreapta era prăpastia. Drumurile nu erau asfaltate. Ploua, nu ploua, pe acolo trebuia să treci.

 

Revenirea în Europa și impactul cu o realitate completamente diferită de cea africană a fost pentru mine o chestie stranie. Și eu eram percepută ciudat de ceilalți copii; felul în care mă îmbrăcam, în care vedeam lucrurile. Îmi amintesc că un copil m-a întrebat de ce port ciorapii așa. Eu nu înțelegeam ce i se părea așa neobișnuit. În Africa nu purtasem decât foarte rar ciorapi, din cauza climei, și probabil că nu știam să port ciorapi ca toți ceilalți.

În Africa am fost la Școala francezo-belgiană în Congo. La Nairobi la fel, așa că am învățat engleză la școala franceză locală și pur și simplu locuind acolo, Kenya fiind colonie britanică. La Roma am continuat să studiez la o școală franceză ținută de călugărițe dominicane. Era o școală privată, iar diploma de absolvire nu era recunoscută pentru examenul de admitere la universitate, așa că la 16 ani m-am mutat la Lycée Chateaubriand din oraș, iar bacalaureatul l-am dat la Grenoble. Am studiat arhitectură doar un an la facultatea de profil din Roma. Acolo mi-am descoperit pasiunea pentru design interior. Programa de la arhitectură conținea un singur curs dedicat acestui domeniu aparte. Destul pentru a-mi deschide apetitul. Mi-am dat seama că asta vreau să fac și basta! Să ne înțelegem: un designer de interior se formează într-un anume fel, e diferit de un arhitect. Arhitectul poate face design de interior, în vreme ce viceversa nu este posibil. Totuși, un arhitect care vrea să facă design interior trebuie să aibă o sensibilitate diferită, pentru ca e un domeniu unde trebuie respectate alte lucruri decât în arhitectură. Sunt teme, motive, proporții, detalii diferite. Domeniul acesta, la rândul lui, conține multe alte specializări, cum ar fi designer de vitrine. Păi, nu oricine poate face asta. Trebuie să ai cunoștințe solide în materie, pe lângă simțul estetic și instinctul artistic inerente. Deci, cum nu exista un departament solid de design interior, am renunțat la facultate și m-am înscris la Istituto Europeo di Design, o școală privată cu durata de 2 ani, unde învățai multă teorie, certamente, însă se făcea mult prea puțină practică. Lentamente, am început să lucrez pentru diverse studiouri de design din Roma. Și l-am cunoscut și m-am îndrăgostit de Giuseppe.

Perioada romană s-a încheiat când tatăl meu mi-a facut cadou un apartament la Florența, lângă Ponte Vecchio. Era bellissimo! Asta nu însemna că urma să stau degeaba sau că aveam susținere financiară din partea părinților. Dimpotrivă, tatăl meu mi-a spus: Simona, vuoi mangiare, lavora! Punto! Nu era ușor de găsit un job pentru că toți cereau diplomă de absolvire, iar eu nu aveam. Am fost la un interviu unde mi s-a spus că, deși sunt net superioară celorlalți candidați, sunt nevoiți să selecteze un altul mai puțin pregătit, doar pentru ca avea diplomă. Făceam tot felul de joburi în speranța că voi reuși să lucrez în domeniul meu într-un final. La un moment dat a apărut o problemă personală și asta m-a împins să apelez la Giuseppe să mă ajute să îmi găsesc ceva de lucru la Bologna, unde locuia el. Mama lui Giuseppe era Francesca Anderson, unul din cei mai mari designeri de interior din Italia. Întâmplarea a făcut că asociatul mamei lui era în căutarea unei secretare. Am fost angajată pe loc pentru că vorbeam franceză și engleză.

Așa a început decada bologneză a vieții mele. Când a văzut cât de mult îmi place designul de interior, Francesca Anderson m-a luat la magazinul ei. De la ea am învățat tot, având totodată revelația că ce am studiat la școală m-a ajutat prea puțin. Doar în practică poți să înțelegi materialele, textilele, îmbinările de culori, cum să respecți proporțiile. Așadar am început la magazinul ei, unde am absorbit totul cu o aviditate de sugativă într-o lună. După doi ani am devenit braccio destro al ei. La 23 de ani am început ucenicia cu Francesca, la 24-25 mă lua cu ea pe șantiere. Am participat la proiecte care au apărut în Architectural Digest, pe vremea aceea o revistă extrem de selectivă.

Mă simțeam norocoasă să fiu discipola Francescăi, îmi dădeam seama de șansa enormă, de ce aveam de învățat, însă totodată, ea era o persoană foarte dură, exigentă, dificil de suportat. Niciodată nu avea cuvinte de apreciere, nu lăuda când era cazul, dar de criticat, nu pierdea nici o ocazie. Într-o zi chiar i-am spus ca îmi dau demisia pentru ca nu mai pot să lucrez cu o persoană ca ea, mereu nemulțumită. M-a convins să rămân. Am rămas. Iar ea a ramas tot severă. Ce a pus capăt colaborării de 10 ani cu ea a fost despărțirea mea de fiul ei, Giuseppe. Emoțional eram la pamânt, am suferit mult, plângeam zilnic și nu îmi puteam permite să hohotesc de față cu clienții. Aceasta mini-dramă amoroasă a fost un moment de cotitură în viața mea. Am decis să las totul, să plec în vacanță, să mă regăsesc. Ok, nu chiar ca în Eat, Pray, Love, la mine a durat mult mai puțin călătoria.

Bon! La revenirea din această vacanță pansament, am decis să locuiesc o perioadă cu ai mei, la Arezzo. Dar tot trebuia să găsesc ceva de lucru, nu puteam sta așa. Și s-a ivit o mare șansă, pentru că am fost angajată la un magazin foarte mare din oraș, unde se făcea tot ce înseamnă muncă de design interior. După o vreme, ecco!, o și mai mare șansă: o firmă de construcții cu proiecte de dezvoltare imobiliară în România m-a contactat cu oferta de a acoperi zona de design interior. Deși nu știam mare lucru despre țară, dar având experiența copilăriei petrecute pe alte meleaguri, care m-a modelat în așa fel că am rămas curioasă de orice provocare, pornind de la premiza că orice experiență este bună și din orice ai ceva de învățat, am acceptat pe loc și iată-mă în 1997 în România pentru o perioadă inițială de 6 luni. Totul a decurs foarte bine. Mi-a plăcut mult și, în același timp, am devenit conștientă de oportunitățile care mi se așterneau în față. La acea vreme nu prea existau designeri de interior în România și nici o varietate de magazine de specialitate. Era o ofertă foarte limitată, diversitatea produselor era foarte slabă. Atunci am mers la firma respectivă cu propunerea de a aduce anumite branduri care nu existau pe piața românească. Și am decis să rămân. Integrarea a fost foarte ușoară. Lumea mă primea cu brațele deschise, poate a contat și că eram străină, dar vreau să cred că vedeau în mine și talent, profesionalism și seriozitate. La început au fost un pic reticenți din cauza vârstei foarte tinere, cred, dar m-au ajutat și scrisorile de recomandare din partea Francescăi. Iar după primele două proiecte încheiate eram deja lansată. Am început să fiu invitată la emisiuni tv, să apar în reviste, chiar mă simțeam un pocco preziosa, dar nu mi s-a urcat la cap, zic eu.

Aici am cunoscut meștesugari incredibili de talentați, de pricepuți, cu care încă colaborez după 20 de ani. Grandi artigiani! De pildă, tapițerul cu care colaborez de la început are acum 80 de ani și e incredibil. Ecco! A propósito, am încercat întotdeauna să lucrez cu tot ce e autohton, atât în privința materialelor, cât și a oamenilor. Din păcate, observ tot mai mult că se pierde din dibăcia meșteșugarilor și asta e dureros.

  

Îmi place mult în România, aici mă simt acasă deja. A fost fascinant să observ transformările produse în aceste două decenii. La începuturile mele aici, clienții erau mai rigizi, greu acceptau ceva ce era off-norm, cum ar fi podea din lemn în baie. Reacția era: “Cum să punem lemn în baie? Nu se strică?” “Păi, bărcile din ce sunt făcute?” le răspundeam. Și urma să le explic că lemnul se poate trata ca să reziste la umiditate, etc., etc. Sau reacțiile la propunerile de culori mai curajoase pe pereții din camere. Era multă reticență. Oamenii au început să călătorească din ce în ce mai mult, stilul de viață s-a schimbat, mentalitatea s-a deschis, necesitățile și prioritățile sunt altele. Simt că sunt și eu parte din tot ce se întimplă în jur. Trebuie să țin mereu și eu pasul cu schimbările din domeniul meu. Și aici regulile de schimbă. Sau nu se mai prea ține cont de regulile care erau literă de lege acum 10 ani. Azi poți face tot felul de mixuri, de neacceptat acum ceva vreme. Dar și aceste melanjuri trebuie făcute cu cap, corect.

În România îl am pe Alvaro, calul meu, cu care particip la competiții, la sărituri. Am câștigat multe concursuri cu el. Acum facem dresaj. Este un cal frumos, inteligent, cooperant, docil. Pe Alvaro îl tratez ca pe copilul meu. Iubesc caii. Sunt pasionată de călărie. Este ceea ce mă relaxează cel mai mult. Asta fac în fiecare weekend, aproape fără excepție. Îl iau pe Yoshi, cățelul meu adoptat de la adăpost, și mergem la Alvaro, undeva în afara Bucureștiului. Pasiunea pentru călărie are originile tot în perioada copilăriei africane. Am început la Nairobi, la vârsta de 7 ani. Când ne-am stabilit la Roma, am fost selecționată să particip la o competiție ecvestră foarte importantă, unde fiecare oraș își trimitea cei mai buni călăreți pe grupe de vârstă.

Cel mai adesea ascult posturi italiene de radio când lucrez. Rămâne acea nostalgie după țara natală, oriunde te-ai afla. Limba maternă e limba maternă! Și mărturisesc că mi se face poftă destul de des de salumi italiani. De espresso băut la bar în purul stil italienesc, nu mai vorbesc! Acum tot mai multă lume are espressoare acasă, însă pentru noi, italienii, espresso adevărat e cel băut la un bar. Primul lucru pe care îl fac când aterizez la Roma pe Aeroportul Fiumiccino e să merg la primul bar și să comand: Un espresso, per favore!

Editing: ADINA SHOLLENBARGER

Photo: Gabriela Dumitran

 

Tags:

Latest from INTERIOR DESIGN

0 0,00 lei
Go to Top